Marile Case ale Italiei – Visconti, Medici, Sforza - Prolog

În anul 410, Imperiul Roman de Apus inceteaza sa existe. Vizigoţii invadează Roma, punând capăt stăpânirii romane asupra Peninsulei Italice. În 439, vandalii cuceresc Cartagina, iar în 476, invazia germanică devine completă. Roma şi Italia devin germanice. Italia intra intr-o perioada de 14 secole de dezbinare, pana la reunificarea ei partiala  ca regat al Italiei in 1861, dupa un sangeros proces de unificare (Risorgimento), care de fapt se va termina dupa Primul Razboi Mondial si Conferinţa de Pace de la Paris din 1919.

Probabil ca nu mi-ar fi venit ideea de a scrie aceasta serie de articole fara initiativa lui Demeter - calatoria virtuala pe care o face pe meleagurile Peninsulei, care ne este atat de aproape si totusi atat de departata, cu alambicatul ei drecut, care se zbate intre decadenta si renastere si intre un trecut glorios si un prezent dificil. Deci primul articol din cele patru, pe care intentionez sa le scriu.


Prolog

În perioada ce a urmat prăbuşirii Romei, au avut loc o serie de fărâmiţări şi invazii străine. Peninsula pe care astăzi o numim Italia nu va mai deveni o unitate economică şi politică până în 1861. În locul puterii centralizate, avem de-a face cu o putere a cetăţilor. Culturile pagane, catolică, bizantină, iudaică şi musulmană au interferat. Papalitatea, deşi avea sediul la Roma, a dezvoltat o puternică reţea de influenţă, care acoperea întreaga peninsulă.

În 535, Iustinian reuneşte Imperiul Bizantin, sub a cărui conducere intră întreaga Italie. Moare însă în 565, si doi ani mai târziu, lombarzii invadează nordul şi Italia revine la starea de fărâmiţare. În 773, Charlemagne şi armata sa de franci intră în Italia şi se proclamă rege al lombarzilor. Papa Leon al III-lea îl încoronează împărat în anul 800. În sud a existat o continuitate a regimului bizantin. Totuşi, în 827, arabii invadează Sicilia şi cuceresc Palermo şi Messina, pe care bizantinii le pierd. Expansiunea arabilor continuă şi prin 843 ei cuceresc chiar şi regiuni din Peninsula Italică. Forţele bizantine regrupate reuşesc să-i alunge pe arabi. Ca şi francii, lombarzii şi goţii, nici arabii nu reuşesc să unifice Italia. În 1025, franco-normanzii invadează Sicilia, iar în 1091 obţin controlul asupra peninsulei în faţa germanilor şi reuşesc să-i alunge pe arabi din Sicilia, deşi în 1282 prin celebra răscoală Vesperi Siciliani, sicilienii îi alungă pe franci.

Totuşi, anumite zone, ca Napoli, îşi păstrează autonomia. De asemenea, prin 1150, multe din oraşele din nord şi centru, printre care Milano, Genova, Pisa, Florenţa, Veneţia şi Roma s-au organizat ca nişte comunităţi separate. În 1152, Sfântul Imperiu Romano-German (care de fapt nu era nici roman, nici sfânt, nici imperiu) redobândeşte controlul asupra nordului Italiei. În scop defensiv, cele mai multe din comunităţile nordice au format o coaliţie, cunoscută ca Liga Lombardă, alianţă prin care îşi menţin autonomia. Totuşi, influenţa germanică va continua timp de 30 de ani, perioadă marcată de războaie neîntrerupte între împăraţii germani şi papalitate.

Renaşterea (care a debutat în Florenţa) este marcată de o revoluţie în artă, arhitectură, ştiinţă, filozofie, societate. Dante Alighieri “creaza” limba italiana unitara, literara, prin celebra sa capodoperă "Divina Comedie", scrisă în 1320. Influenţa germană asupra oraşelor din centrul şi nordul Italiei devine tot mai scăzută, astfel că acestea devin complet autonome. Singura influenţă era cea papală. Celebra familie de Medici transforma  Florenţa intr-un centru European plin de  strălucire, grandoare, dar şi prosperitate, toate acestea manifestate într-un sistem bancar puternic (internaţional), comerţ, cultură renascentistă. Cel mai celebru exponent al acestei familii a fost Lorenzo Magnificul, care a condus Florenţa în perioada 1469 - 1492. Un alt nume celebru al acestei perioade a fost Niccolo Machiavelli (1469 - 1527), care prin scrierea "Principele" este cunoscut ca părintele politologiei. Două alte nume faimoase au fost Michelangelo Buonarotti (1475 - 1564) şi Leonardo da Vinci (1452 - 1519). Fillipo Brunelleschi a proiectat şi construit renumitul Dom din Florenţa.

În secolul al XIII-lea, Italia este lovită de o epidemie devastatoare, care a produs multe victime - "Moartea neagră", flagel care loveşte o mare parte a Europei. Oraşele-stat renascentiste se aflau într-o competiţie acerbă, care adesea cauzau conflicte militare. Cele dominante erau: Milano, Veneţia, Florenţa, Statul Papal şi Regatul Neapolelui. Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit, căzuse în 1453 sub influenţa Imperiului Otoman, care de asemenea învinsese şi Veneţia. În 1454, aceste cinci oraşe-stat dominante reuşesc să obţina stabilitatea politică printr-un acord încheiat, în urma căruia îşi menţineau fiecare sfere de influenţă separate. Teama în faţa Imperiului Otoman le obligă să colaboreze.


Invazia franceză din 1494 pune capăt regimului Medici. Tocmai în acea perioadă, predicatorul Girolamo Savonarola întreprinde o campanie împotriva unei pretinse decadenţe a Florenţei.  Francezii pornesc războaiele împotriva Imperiului Habsburgic, care stăpânea Austria, Spania, Olanda, o parte a Germaniei şi o parte a Italiei. Oraşele-stat îşi pierd independenţa. În cele din urmă, francezii se retrag, lăsând totuşi cale liberă altor ocupaţii străine şi a unei situaţii politice incerte pentru Italia timp de încă două secole.

Cam pe la mijlocul secolului al XVI-lea, Spania preia controlul asupra Siciliei, Sardiniei şi Lombardiei. Totuşi, la Florenţa, familia de Medici revine la putere. De asemenea, Veneţia, Genova şi Lucca rămăsesera republici.

Influenţa spaniolă asupra întregii peninsule generează Contra-reforma catolică, cu represalii în întreaga Italie a secolului al XVI-lea. Astfel, în 1633, Galileo Galilei a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru curajul de a fi susţinut că Pământul se roteşte în jurul Soarelui.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, austriecii încep să-i alunge pe francezi, dar Franţa îi invadează din nou în 1792, la scurt timp dupa una dintre cele mai faimoase revoluţii din istorie, Revoluţia Franceză din 1789. Noul guvern francez revoluţionar încearcă să extindă frontierele franceze pentru a se apăra de eventualul contraatac al forţelor monarhiste anti-republicane.

În 1796, Napoleon Bonaparte trece Alpii şi se îndreaptă către nordul Italiei, obţinând o serie de victorii şi mai ales un tratat cu Austria în 1797. Napoleon iniţiază reforme organizatorice în cadrul peninsulei, impunând un regim puternic centralizat, ajungând chiar până la exilul papei. După înfrângerea lui Napoleon, Metternich, ministrul de externe al Austriei habsburgice, reorganizează Europa, reinstalând monarhia, preluând controlul asupra Italiei şi restaurând puterea papală. Numeroase revolte au izbucnit în Italia în anii 1820' şi 1830' împotriva stăpânirii austriece, dar au fost înnăbuşite de trupele habsburgice.

După Revoluţiile de la 1848, naţionalistul Giuseppe Garibaldi a fost liderul indiscutabil al mişcării de unificare a ţării. Garibaldi era o personalitate foarte populară în sudul Italiei, având adepţi extrem de loiali. Garibaldi a condus lupta republicană pentru unificarea sudului Italiei, dar monarhul Piemontului din Casa de Savoia avea de asemenea ambiţia de a unifica Italia. Deşi Piemontul nu avea nicio legătură fizică cu Roma (considerată capitala naturală a Italiei), armatele regatului au reuşit să înfrângă Austro-Ungaria în timpul celui de-al doilea război italian de independenţă, eliberând Lombardia. Regatul a stabilit o serie de alianţe, care au dus la creşterea şanselor pentru unificarea ţării. Astfel, au fost semnate alianţe cu Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi cu Franţa în timpul Războiului Crimeii. În 1860, Regatul Sardiniei şi Piemontului a fost silit să cedeze Sardinia Franţei.

În 1866, premierul Prusiei, Otto von Bismarck, i-a oferit regelui Victor Emmanuel al II-lea posibilitatea să se alieze cu Regatul Prusiei în războiul austro-prusac. În schimbul ajutorului dat Prusiei, Bismark promitea că va fi de acord cu anexarea de către Italia a Veneţiei, aflata în acel moment sub controlul Vienei. Regele Emmanuel a fost de acord cu semnarea alianţei, fiind astfel declanşat al treilea război italian de independenţă. În ciuda comportării slabe a armatei italiene în luptă, victoria Prusiei i-a permis Italiei să anexeze Veneţia. Ultimul obstacol important în drumul spre unitatea deplină a Italiei rămăsese Roma. Unificarea a fost dependentă de sprijinul unor puteri străine şi a rămas dependentă de acest sprijin multă vreme după înfăptuire.

După cucerirea Romei din 1870, relaţiile dintre Italia şi Sfântul Scaun au rămas încordate pentru următoarele şase decenii, Papa declarându-se „prizonier în Vatican”. Biserica Romano-Catolică a protestat frecvent împotriva acţiunilor guvernului italian, a refuzat să se întâlnească cu reprezentanţii regelui şi a sfătuit catolicii să nu voteze în alegeri. Relaţiile dintre Italia şi Vatican nu s-au normalizat decât în 1929.


Bibliografie, note si citate:

Guillotining, M., History of Earliest Italy, trans. Ryle, M & Soper, K. in Jerome Lectures, Seventeenth Series;
George Holmes, The Oxford History of Italy, 1997;
Barclay, Glen St. J. 1973. The Rise and Fall of the New Roman Empire. London: Sidgwick & Jackson;
Bosworth, Richard J. B. 1983. Italy and the Approach of the First World War. London: The Macmillan Pres Ltd;
Clark, Martin. 1984. Modern Italy: 1871-1982. London and New York: Longman;
Wiki-commons.
1 comentariu
  1. Ștefan A. a spus:

    Jos palaria domnule . Vezi , eu locuiesc acolo unde pe harta ( 1494 DC ) e scris : statul papal. :)
    PS . Cred ca se face o mare greseala in a traduce numele oraselor din varianta lor engleza . Fiind noi de origine latina , ar trebui sa citim Napoli (cum se scrie ) si nu Naples , Firente si nu Florenta . Parerea mea