Naţiune, stat naţional, uniune statală – 3

Vezi postarile anterioare (Prima postare si A doua postare).   Sintagma care mentioneaza ca “istoria se repeta” nu este nici pe departe adevarata, ar fi mai corect sa vorbim despre oamenii care se repeta in felul de a gandi sau a se manifesta. Chiar daca ne despart secole si uneori milenii, felul de a gandi sau a rezolva probleme politice si economice a ramas la fel.

Am sa incerc astazi sa aduc la cunostinta multora dintre voi ca proplematica administrarii de sus-in-jos, impunerea unor reguli, institutii si legislatii, toate benefice si avansate la timpul respectiv nu au dus intotdeauna la rezultatele dorite. Mai mult decat atat, ele au produs mai multe probleme decat cele rezolvate.

Un imparat roman, pe nume Marcus Aurelius Antoninus (marginal conform definitiilor lui Djuvara), cunoscut in istorie pe numele Caracalla, din cauza mantiei galice pe care o purta, a avut ideea sa impuna administratia, legislatia si gandirea politica romana tuturor provinciilor cucerite de romani, care se bucurau de autonomie atata timp cat isi plateau birurile fara sa faca probleme, cautandu-si independenta fata de Roma. Trebuie mentionat ca acest urmas al lui Septimiu Sever mostenise un imperiu aproape la dimensiunile maxime la care ajunsese pe timpul lui Traian, exact un secol inaintea domniei respectivului Caracalla.

Naţiune, stat naţional, uniune statală – 2

Vezi articolul precedent. Daca statul national este un element istoric destul de nou, aparut in secolul al XVII-lea, consolidat un secol mai tarziu si ajuns la maturitate spre sfarsitul secolui al XIX-lea, celelate doua elemente din care am compus titlul eseului au existat mai dintotdeauna. Ma refer bineinteles din clipa cand populatiile au incetat sa migreze si s-au stabilit intr-un teritoriu dezvoltand o agricultura – la inceput de subzistenta, mai tarziu – acumulatorie si prin surplusul creat s-au dezvoltat toate celelalte elemente ale unei economii.

Conform majoritatii definitiilor, o natiune implica un teritoriu comun, o limba comuna, traditii comune, de multe ori o religie comuna si un mit fondator. In timp lucrurile s-au complicat si teritoriul comun a disparut uneori, schimbat fiind geocentrismul national cu alte elemente, de obicei ideologice. In multe cazuri parti ale entitatii nationale s-au divizat religios si de alte ori miturile si traditiile au devenit diferite. Personal, ar fi interesant sa cunosc datele statistice prin care romanii s-ar considera in primul rand romani si dupa acea moldoveni, ardeleni, olteni sau munteni sau viceversa.

In antichitatea timpurie, “uniunile statale” sau daca doriti imperiile erau de cele mai multe ori multinationale si aproape intotdeauna generate de subjugarea unor natiuni de catre alte natiuni. Aceste imperii multinationale constituiau adesea un furnal care genera noi civilizatii, creand natiuni mai mari prin imprumutarea obiceiurilor, culturii sau religiei de la cei subjugati (cazul greco-latin) sau mai tarziu de la cuceritori spre noii supusi. Cred ca acest proces este descris extrem de concludent de Neagu Djuvara in cartea pe care am amintit-o in articolul precedent.

Naţiune, stat naţional, uniune statală – 1

Am sa incerc sa inaugurez aceasta serie de articole pe “teme europene” cu un mic prolog, in care voi mentiona cateva date din istoria recenta a continentului in care traim. Ma voi folosi in aceasta introducere de ajutorul oferit de cativa istorici moderni, doi dintre ei contemporani noua. In primul rand ar fi raposatul Arnold J. Toynbee (1889 – 1975), al doilea - Niall Ferguson (n. 1964) si ultimul Neagu Djuvara. Daca pe primul il respect fara a-l iubi, pe al doilea il inteleg fara a fi de acord cu multe din tezele lui, iar pe al treilea il iubesc si respect - chiar daca unele dintre tezele lui sunt putin anacroniste, le accept instinctiv.



Despre Saşi – 2 / Occident în Orient

Denumirea de "saşi" (Saxones) dată coloniştilor este atestată documentar doar în 1206, cînd regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii saşilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) şi Romos (Rumes) şi le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetăţenit denumirea de "sas", germanii din Ardeal au fost denumiţi în mod unitar saşi. [1]

Despre Saşi – 1 / Origini


Saşii sunt o populatie de origine germanica compusa deintr-un amalgam de populatii saxone, valone si teutonice care a emigrat in Transilvania intre mijlocul secolului al XII-lea si pana la inceputul secolului al XIII, asezandu-se pe “domeniile crăiesti” (Fundus Regius sau in germana Königsboden).

Domeniile crăiesti” (Fundus Regius) este demunirea dată unui teritoriu transilvan, delimitat la nord de râul Mureş, la sud de râul Olt, la est de localitatea Drăuşeni şi la vest de Orăştie. Prima menţiune documentară depre aceste domenii si asezare sasilor a fost Diploma andreană (Diploma Andreanum) din 1224, numită de istoriografia săsească şi „hrisovul de aur” (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), în care regele Andrei al II-lea al Ungariei stabileşte o formă de autonomie pentru scaunele săseşti (Scaunul Sibiului, Scaunul Sighişoarei, Scaunul Sebeşului, Scaunul Cincului, Scaunul Miercurea, Scaunul Rupea, Scaunul Nocrich, Scaunul Orăştiei, Scaunul Mediaşului, Scaunul Şeica).

Casa de Medici


Inceputurile Casei de Medici sunt obscure, in orice caz este clar ca nu au facut parte din nobilimea vremurilor lor, iar obarsia este burgheza si foarte modesta. Sursele care stau la dispozitia noastra afirma ca sursa de îmbogăţire a familiei a fost comerţul cu materiale textile, familia de Medici facand parte din breasla Arte della Lana. Influenţa lor politică se datorează relaţiilor şi contactelor cu partidul “Populare” din Florenţa. Mulţumită acestor relaţii, familia intemeiaza un sistem de imprumuturi si asistenta financiara (un fel de banca), cu o retea care cuprindea la inceput nordul si centrul Italiei si care pana la urma a cuprins aproape toata Europa Mediteraniana, dominând societatea financiară din acea perioadă, având contacte bune cu Vaticanul care-i sprijină ascensiunea.

Familia “de Medici” provine din regiunea Florenţei; în a doua perioadă a secolului al XIII-lea se pot găsi mărturii scrise si membri ai familiei ocupă funcţii în Florenţa, în breasla lor. Intre breslele textilierilor si lanarilor a existat unul din cele mai grele razboaie din Florenta, iar Salvestro di Alamanno (1331-1388) a condus atacul contra revoltei scărmănătorilor de lână Ciompi. Cu nepotul său Giovanni di Bicci de Medici (1360-1429) începe ascensiunea familiei, acest nepot devine bancherul papei şi mijlocitor intre oligarhii burghezi (Albizzi) şi popor.

Ramura originala a familiei, Medici di Cafaggiolo, domină Florenţa, cu două întreruperi, ca magistraţi de seamă ai oraşului până în anul 1537. Aceste întreruperi sunt: 1494-1512 şi 1527-1530. Figurile mai pregnante din familie sunt Cosimo de Medici, numit „il Vecchio“, cel Bătrân, (1389-1464), purtând titlul „gran maestro“, fiind de fapt neoficial conducătorul republicii Florenţa şi nepotul său Lorenzo de Medici, numit „il Magnifico“, magnificul (1449-1492).

Ascensiune marcantă a atins familia prin al treilea fiu al lui Lorenzo Giuliano II de Medici, care in calitate de prinţ de Nemours devine primul nobil al familiei, însă cel de-al doilea fiu al lui Lorenzo Giovanni devine Leon al X-lea, primul papă al familiei (1513-1521), urmat de vărul său Giulio, numit ca papa Clemens VII (1523-1534), însă în oraşul Florenţa influenţa familiei slăbeşte. Fratele lui Lorenzo Giuliano I de Medici moare în anul 1478 ca urmare a unui complot politic organizat de familia concurentă Pazzi.

Fiul cel mai în vârstă al lui Lorenzo Piero II de Medici este alungat din Florenţa 1494 de către un călugăr fanatic Girolamo Savonarola, care proclamă “Statul sfânt” sau “Statul lui Dumnezeu”. Se spune că ar fi ars şi unele opere de artă ale lui Botticelli deoarece erau nuduri. Piero II de Medici (Piero cel fără de noroc) se reîntoarce în 1512, fiind însă din nou alungat din oraş. Numai cu ajutorul papei Clemens VII şi al lui Carol al V-lea reuşeşte Florenţa să devină pentru o perioadă scurtă (1527-1530) din nou Republică. Fiul papei Clemens VII, Lorenzo II de Medici, se întoarce 1527 , dar va fi din nou alungat.

Transformarea oraşului din republică într-o monarhie nu mai poate fi împiedicată, astfel Lorenzo II este numit de papa Leo X, unchiul său, prinţ de Urbino. Alessandro de Medici, care ar fi fost fiul nelegitim al papei Clemens VII, conduce Florenţa între anii 1523 – 1527, când este alungat. Reaşezat la conducerea oraşului de către împărat in 1531, este asasinat in anul 1537, de Lorenzino de Medici, o ruda de-a lui care se simţea nedreptăţit la o moştenire. Fiica lui Lorenzo, sora vitregă a lui Alessandro, a fost Caterina de Medici, care în 1533 se căsătoreşte cu regele Henric al II al Franţei. Alessandro a avut la fel o fiică nelegitimă in 1536 cu Margareta de Parna, care s-a căsătorit cu împăratul Carol Quintul. După moartea lui Alesandro reuşeşte să se impună Cosimo I, care provine din linia nouă a familiei, fiind prinţ al Florenţei 1537 şi din 1569 prinţ al Toscanei. Din 1575 poartă titlul de Ferdinand I (Toscana). Descendenţii săi mai importanţi – Cosimo II (1590-1621) este protectorul lui Galileo Galilei, sau Maria de Medici, fiica lui Francesco şi soţia regelui Henric al IV-lea al Franţei. Membrii familiei Medici au dominat şi condus Toscana până la moartea ultimului Medici in anul 1737.

Familia de Medici, intr-un fel sau altul, inseamna Renasterea Florentina. Conform studiilor moderne, Casa de Medici a investit in doua secole si jumatate cam un miliard de USD in valorile actuale in sustinerea artei si literaturii Renasterii Florentine.

Giovanni di Bicci il însărcinează în 1419 pe Filippo Brunelleschi cu renovarea Basilica di San Lorenzo di Firenze, care devine cavoul familiei Medici (aici fiind înmormântaţi 46 de membri ai familiei). Maeştrii ai artei, sprijiniţi de Cosimo de Medici, erau Donatello şi Filippo Lippi. Insă contribuţia cea mai însemnată în sprijinirea artei îi revine lui Lorenzo de Medici. La masa lui se întâlnesc artişti, gânditori, de rangul lui Michelangelo, Demetrios Chalkondylas, Angelo Poliziano, Christoforo Landino, Giovanni Pico della Mirandola, Francesco Granacci, Sandro Botticelli şi Leonardo da Vinci. Fiind colecţionari de opere de artă, familia Medici a contribuit la îmbogăţirea cu opere de artă a muzeului Galleria degli Uffizi din Florenţa. În domeniul arhitecturii se pot aminti urmatoarele proiecte finantare in totalitate de aceasta familie:

  • Basilica di San Lorenzo, Dom Santa Maria del Fiore 1436;
  • Palazzo Medici-Riccardi, 1444, arhitect Michelozzo;
  • Palazzo Pitti, mulţumită Eleonora de Toledo, soţia lui Cosimo, 1550 arhitect Buonaccorso Pitti;
  • Uffizi, arhitect Giorgio Vasari însărcinat de Cosimo I 1560;
  • în 1562 înfiinţtă Accademia dell’ Arte del Disegno unde stă opera lui Michelangelo „David“;
  • Grădina-Boboli în spatele lui Palazzo Pitti;
  • Belvedere;
  • Biblioteca Medicea Laurenziana.
Zarafi si “gangsteri”, dar au intrat in istorie prin usa din fata si vor ramane vesnic acolo!

Preluat de pe blogul lui demeter

Marile Case ale Italiei – Visconti, Medici, Sforza - Prolog

În anul 410, Imperiul Roman de Apus inceteaza sa existe. Vizigoţii invadează Roma, punând capăt stăpânirii romane asupra Peninsulei Italice. În 439, vandalii cuceresc Cartagina, iar în 476, invazia germanică devine completă. Roma şi Italia devin germanice. Italia intra intr-o perioada de 14 secole de dezbinare, pana la reunificarea ei partiala  ca regat al Italiei in 1861, dupa un sangeros proces de unificare (Risorgimento), care de fapt se va termina dupa Primul Razboi Mondial si Conferinţa de Pace de la Paris din 1919.

O istorie a Ungariei (4 / 4) – Unguri şi Maghiari

Până în sec. al XIX-lea denumirea de "ungur" (în germană ungar) era folosită pentru a-i desemna pe toţi locuitorii Regatului Ungariei, indiferent de etnie. Dieta de la Pojon edicta în anul 1791 privilegii pentru sârbii refugiaţi din Imperiul Otoman, cu argumentul că "şi pe aceştia [pe sârbi] îi socotim unguri. Astfel îi declarăm şi pe ei, ca şi pe celelalte naţionalităţi care locuiesc în Regatul Ungariei, drept unguri, drept compatrioţii noştri."[1] În limba română substantivul "ungur" respectiv "ungurean" îi desemna de asemenea pe toţi locuitorii "Ţării Ungureşti", indiferent de etnie.[2]

O istorie a Ungariei (3 / 4) – Attila

Attila (406 –  453 d.Hr), flagellum Dei (“biciul lui Dumnezeu”) a fost cel mai puternic conducator din istoria Hunilor si a domnit intre anii 433–453 d.Hr. Născut într-o familie nobilă, el l-a urmat la tron pe unchiul său Roas, împreună cu fratele său Bleda pe care conform legendelor la inlaturat de la tron în 445 dupa cativa ani de rivalitate sangeroasa. Împreună cu fratele său Bleda, inainte de moartea acestuia, a continuat politica de unificare a triburilor hune, politică începută de Roas (Rua, Ruga). Cu toate acestea, nu a reuşit nicicând să controleze toate triburile hune. Noul regat, asupra căruia a domnit din anul 433 (împreună cu fratele său Bleda pana in 445), cuprindea populaţii diferite, întinzându-se de la Caucaz până la Rin.

O istorie a Ungariei (2 / 4) – Hunii

Hunii au fost un popor nomad de origine turcică-uralică. Adesea însă au fost confundaţi cu alanii, care au fost incluşi în confederaţiile tribale hune (din care au făcut parte şi câteva popoare germanice, între care gepizii). Fara indoiala stramosii maghiarilor de astazi, in nici un caz singurii si nici macar majoritari. Se presupune că etnogeneza hunilor incepein nordul Chinei sau teritoriile nordice-vestice ale Chinei. Această populaţie pare să fi fost identică cu triburile menţionate între secolele IV î.Hr. şi I d.Hr. de izvoarele chineze sub numele Hsiung-nu. Aceste triburi au întemeiat imperiul omonim de mare extindere, primul mare han cunoscut (exclusiv din surse chineze) fiind Mao-tun (Mao-dun, Motun; in dialect altaic, Mete han), care a domnit după anul 209 î.Hr.

O istorie a Ungariei (1 / 4) – prolog antè-maghiar



Ungaria este asezata partial pe locurile detinute initial de o populatie migratoare care s-a asezat pe melegurile cunoscute mai tarziu ca provincia romana Panonia. Populatia respectiva s-a numit boii (in lat. sing Boius, in gr. Βόϊοι). Etimoligia regiunilor actuale Boemia si Bavaria sunt derivate de la numele acestui popor. Nu este clar daca acest popor a aprtinut triburilor galice sau celtice. Personal, optez pentru celti.

Prima menţionare a boilor (personal prefer sa-i denumesc Boiani) în izvoarele istorice a fost făcută în contextul invaziei din 390 î.Hr. a galilor în nordul Italiei. Din cauza acestui eveniment, o parte dintre etruscii din regiunea Padului a emigrat, iar restul s-a amestecat cu populaţia celtică. După războaie în care au fost învinşi de romani, boii au devenit parte din provincia Galia Cisalpină (nordul Italiei). Boii şi alţi celţi (galaţi sau galateni) din regiunea Dunării poate au participat la o invazie celtică în Grecia la un secol după invazia din Italia. Celţii au fost înfrânţi în cele din urmă, dar nu înainte de a se fi stabilit definitiv în partea de vest a Anatoliei într-o regiune cunoscută ulterior cu numele Galatia. Peste două secole mai târziu, Iulius Cezar consemnează dislocarea finală a boilor din regiunea Dunării cauzată de suebii germanici, pierderea majorităţii populaţiei în lupta cu romanii şi dispersarea supravieţuitorilor printre alte triburi. Structura tribală a fost înlocuită de o guvernare de tip monarhic şi boii au dispărut, cu excepţii minore confirmate de unele tradiţii locale care au rezistat un timp.

Imperiul Austro-Ungar


De fapt, istoric vorbind, nu a existat niciodata un astfel de imperiu. A existat insa "Imperiul austriac şi regatul maghiar" (Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn). Austro-Ungaria a fost un stat dual alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică şi nordică a statului austro-ungar, şi, pe de altă parte, din Transleithania, adică statele aparţinând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 şi Marele Principat al Transilvaniei).

Germania Magna - Sfântul Imperiu Roman

 Heiliges Römisches Reich sau pe româneste Sfântul Imperiu Roman, numit  şi Imperiul romano-german, fost prima versiune (feudala cel drept) a Uniunii Europene. Sfântul Imperiu Roman nu a fost un stat naţional, ci un imperiu peste mai multe popoare. În ciuda faptului că majoritatea populaţiei sale şi a elitei politice erau de etnie germană, conducătorii săi, elita politică, se vedeau ca cetăţeni romani, continuatori ai tradiţiei statale a Romei antice. La zenitul său, imperiul cuprindea majoritatea teritoriului în care astăzi se află Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Cehia, Slovenia, la fel ca şi partea estică a Franţei, o parte din Italia, şi părţile occidentale ale Croaţiei şi Poloniei. Începuturile sale converg către data încoronarii lui Carol cel Mare (Charlemagne - 742/814) cu ocazia Crăciunului din anul 800, de catre papa Leon al III-lea şi a durat pâna la abdicarea lui Francisc al II-lea, în anul 1806, în timpul razboaielor napoleonene. Limba oficială a imperiului a fost limba latină, alături de care germana a fost ridicată la statut oficial de-abia în timpul domniei lui Iosif al II-lea, Împărat Roman. Alături de latină şi germană (cu toate dialectele sale), în imperiu erau utilizate şi limbile slave, precum şi franceza şi italian.


Evul Mediu European – migraţii şi apariţia Islamului

Succesorii lui Iustinian, Mauriciu şi Heraclius s-au confruntat cu invazii ale triburilor avare, bulgare şi slave. În 626 Constantinopol, de departe cel mai mare oraş al Europei evului mediu timpuriu a rezistat unui asediu al avarilor şi perşilor. În câteva decenii, Heraclius a purtat un război sfânt împotriva perşilor, cucerindu-le capitala şi asasinând un monarh sasanid. Acest succes spectaculos a devenit însă inutil o dată cu cuceririle arabe în Siria, Palestina, Egipt şi Africa de Nord, cuceriri uşurate de dezbinarea religioasă şi de proliferarea mişcărilor eretice, în special monofizismul şi nestorianismul, în zonele cucerite de musulmani.

Deşi succesorii lui Heraclius au reuşit să salveze Constantinopolul de două asedii arabe (în 674-677 şi 717), Imperiul în secolul al optulea şi începutul celui de-al nouălea a fost zguduit de marea controversă iconoclastă, însoţită de lupta dinastice dintre diversele facţiuni de la curte. Triburile bulgare şi slave au profitat de aceste certuri şi au invadat Iliria, Tracia şi chiar Grecia.

Evul Mediu European - perioada timpurie

Evul mediu timpuriu reprezintă o perioadă de cinci secole de după căderea Imperiului Roman de Apus aproximativ 5 secole, între 500 şi 1000 d. Hr. Începând cu secolul al doilea, civilizaţia romană a intrat în declin, marcat de scăderi ale diverşilor indicatori, cum ar fi urbanizarea, comerţul maritim şi populaţia. Numărul de epave mediteraneene din secolul al treilea descoperite reprezintă 40% din cel al epavelor descoperite din secolul I. Populaţia Imperiului a scăzut de la 65 de milioane în 150 la 50 de milioane în 400, un declin de peste 20 %. Acest lucru a fost considerat de unii istorici ca având legătură cu perioada rece a evului mediu timpuriu (100-700), când o scădere a temperaturii globale a redus recoltele


Articolul poate fi citi integral pe situl Politeia World

Libia: Leptis Magna

Leptis Magna  cunoscut şi sub denumirile Lectis Magna (scris uneori Lepcis Magna), Lpqy sau Neapolis, a fost un oraş important al Imperiului Roman. Ruinele sale se mai pot vedea la Al Khums, Libia, la 130 km est de Tripoli, pe coasta unde Wadi Lebda iese la mare. Acest sit arheologic prezintă unele dintre cele mai spectaculoase şi bine conservate ruine romane din zona mediteraneană.
Se pare că oraşul a fost fondat de coloniştii fenicieni în jurul anului 1100 î.Hr., deşi nu a fost cunoscut până când Cartagina a devenit o putere dominantă în bazinul Mării Mediterane în secolul al IV-lea î.Hr. În mod oficial a rămas sub protectia Cartaginei până la sfârşitul celui de-al treilea război punic în 146 î.Hr. iar apoi a devenit parte a Republicii Romane, deşi începând cu anul 200 î.Hr. era un oraş independent din toate punctele de vedere.

Atlantida

Evenimentele care se petrec in zilele noastre in Japonia nu pot sa nu ne aminteasca de stravechiul mit al Atlantidei. A fost sau nu a fost Atlantida? Greu de hotarat! In zilele noastre poate mai mult decat oricand nu putem totusi sa nu ne intrebam daca stravechiul mit are o firmitura de adevar. Posibila existenţă a unei Atlantide reale a fost intens dezbătută încă din antichitate, dar a fost de obicei respinsă. Puţin cunoscută în evul mediu, legenda a fost redescoperită de umanişti în perioada modernă. În prezent, Atlantida se regăseşte în cultura populară, de la opere ştiinţifico-fantastice la filme şi jocuri video, iar studiul existenţei sale face obiectul unei noi ştiinţe, numită atlantologie.



Excursus: Creştinismul Chinez – 2 / Dumnezeu

Unul dintre subiectele cele mai interesante in crestinismul chinez este felul in care credinciosii crestini chinezi au reusit sa traduca, sa inteleaga si sa asimileze revelatia crestina, iudaica si islamica in felul in care apare in cartile sfinte ale religiilor abrahamice - crestinism, iudaism sau islam.

Trebuie mentionat ca desi crestinismul apare in secolul al XIII-lea, Biblia va apare in traducere chineza numai la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Traducerile in diferitele dialecte chineze pana atunci au fost sporadice si partiale si au continut numai texte care se refereau direct la ritualurile de rugaciune ale respectivele religii in comunitatile chinezesti.

Excursus: Creştinismul Chinez - 1


In zilele noastre putem identifica in China aproape toate curentele religioase de sorginte crestina. Pentru un istoric insa crestinismul chinez original a fost si va ramane crestinismul Nestorian. Nestorianismul este o doctrină creștină proclamata de patriarhul Nestorie al Constantinopolului (386-451), care atribuia lui Iisus două esențe: una umană (omul Isus) și una divină (Logosul, Cuvântul, Cristos). Natura umană este distinctă și independentă; de aceea, în Isus ar fi existat două subiecte: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl și persoana uman-istorică, care s-a născut din Maria.

Nestorianismul a fost condamnat de Conciliul Ecumenic de la Efes (431) pentru că refuza Mariei titlul de „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos - Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umană a fost nu numai completă și independentă, compusă din trup cu suflet și din intelect/voință, ci a avut și Ego-ul ei genuin, care se păstrează împreună cu persoana Cuvântului. Concepția nestoriană este că Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să merite să fie numita „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), cum a susținut în mod greșit biserica, ci ea a născut doar pe omul Isus (Jeshua).

Excursus: Budismul in China (mahayanişti chinezi)


Budismul este o religie şi o filozofie orientală având originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. şi care s-a răspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale şi de Sud-Est. Se bazează pe învăţăturile lui Gautama Siddhartha ( Buddha Shakyamuni ), gânditor indian care a trăit între 563 î.Hr. şi 483 î.Hr. Budismul aparţine grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism, păstrând o puternică influenţă a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit şi "Buddha Dharma", ceea ce înseamnă în limbile sanscrită şi pali (limbile textelor antice budiste) "învăţăturile Celui Luminat".


Excursus: Tao

Tao (în chineză 道 sau dào, conform transcrierii pinyin, pronunţat tao; în japoneză pronunţat dō) este un concept al filozofiei chineze care înseamnă "cale", "metodă" sau "învăţătură", tradus adesea şi prin "principiul". Tao este o noţiune cheie a taoïsmului (filozofie religioasă chineză), la care face referire şi confucianismul.

Conform filozofiei menţionate, Tao este forţa fundamentală care curge în toate fiinţele şi lucrurile inerte din Univers. Este esenţa însăşi a realităţii şi, prin natura sa, este inefabilă şi indescriptibilă. Este reprezentată de tàijítú, simbolul reprezentând unitatea dincolo de dualismul yin-yang compus din principiile de energie pozitivă şi negativă.

Excursus: Confucius si Confucianismul

Kong Fu Zi sau mai exact K’ung Ch’iu, numit de europeni - Confucius, a trait in perioada numita de istoriografia chineza - “Perioada de primăvară şi de toamnă” (Spring and Autumn Period), datata intre secolul al VIII-lea si al V-lea î.Hr care corespunde cu prima parte a dinastiei Zhou.  Probabil Confucius a trait intre anii 551 – 479 î.Hr - avînd in vedere ca date biografice legate de Confucius au fost înserate în analele  marelui istoric chinez  Sima Qian cunoastem destule detalii despre el si familia lui, desi in mare parte au devenit cu timpul legende romanţate.


Istoricii: Dio Cassius


Lucius Claudius Cassius Dio s-a născut în Niceea (azi İznik, în Turcia) in anul n. 155 sau 163/164, ca fiu al lui Cassius Apronianus, senator roman. Dio Cassius a publicat o istorie a Romei (Romaika) în 80 de volume, începând cu venirea lui Enea în Italia, fondarea oraşului, şi ajungând până în anul 229, acoperind astfel o perioadă de 983 ani. Din cele 80 de cărţi, scrise de-a lungul a peste 22 de ani, o parte au ajuns până la noi intacte altele fragmente. În cărţile 67 şi 68 descrie războaiele purtate între daci şi romani.

Dio Cassius a fost un roman de origine greacă, opera sa fiind scrisă integral în limba greacă. A considerat mereu că "acasă" înseamnă oraşul său natal, vila sa din Italia numind-o „rezidenţa din Italia”.

Istoricii: Tacit (Tacitus)


Gaius Cornelius Tacitus (Tacit) s-a nascut in anul 55 d.Hr si a decedat in anul 115 d.Hr. Tacitus, om politic roman este considerat unul din cei mai importanţi istorici romani, intr-un fel a devenit părintele istoriografiei latine. Importanţa lui Tacit ca istoric constă în pătrunderea psihologică a calităţilor interioare ale personalităţilor şi în descrierea plină de strălucire a caracterelor. Stilul său se caracterizează printr-o abilă combinaţie între conciziune şi exprimare colorată. Tacit era un partizan al idealurilor republicane şi critic înverşunat al decăderii politice şi morale din perioada imperială. Deşi deviza sa pentru istorie era sine ira et studio ("fără ură şi părtinire"), deci recomandarea unei descrieri obiective a evenimentelor ca "martor al bunurilor prezente" (testimonium praesentium bonorum), Tacit nu s-a putut sustrage tentaţiei de a fi în acelaşi timp un critic aspru al moravurilor. Un exemplu constă în caracterizarea părtinitoare a împăratului Tiberius. Opera sa istorică are un caracter descriptiv-moralizator, ajungând la o concluzie pesimistă, întrucât purtătorii virtuţilor republicane romane devin victime ale tiranilor, iar restul cetăţenilor sunt căzuţi într-o stare de letargie.